Pe data de 14 octombrie, Parcul de la Poșta Veche mi-a plăcut pentru prima dată. În celelalte zile vedeam parcul ca pe un spațiu gol și trist. Îl judecam doar din perspectiva lucrurilor care îi lipseau: întîi de toate infrastructură, apoi oamenii. Pe 14 octombrie, toamna era falnică și domnea jucăușă și vivace peste toată Poșta Veche. În parc, copacii ademeneau prin coloritul și mireasma lor și umpleau tot spațiul. Nu mai lipsea nimic. Parcul era plin de sine. Cîțiva copii se jucau într-o scîrtă de frunze, colo se plimbau niște tineri. Pe o bancă, singuratic și melancolic se odihnea un bărbat. Avea o geacă sură deshisă la piept și un chipiu pe cap.

Ivan Ivanovici are 62 de ani și este originar din Ucraina. În Republica Moldova locuiește din 1975. A făcut serviciul militar la Tiraspol, apoi s-a stabilit cu traiul în Chișinău, la Poșta Veche. Aici s-a căsătorit cu o moldoveancă și au crescut împreună o fiică. În 1979, începe să locuiască în primul apartament de la Poșta Veche, în regiunea străzii Criuleni. Întrucît locuia foarte aproape de cinematograful Tcacenco, se ducea foarte des la filme. Își amintește că cele mai bune filme erau arătate întîi la cinematografele Patria, Moscova, Iskra de la Botanica și Flacăra de la Buiucani. Apoi filmele erau rulate și la celelate cinematografe: Șipca la Rîșcani (acum biserică baptistă), Tcacenco la Poșta Veche, și în centru, pe strada Tighina la cinematograful Chișinău. Își amintește că cinematograful Chișinău era aproape de școala Nr. 19, unde a învățat soția sa. Zice că întrucît a învățat la școală moldovenească soția cunoaște limba pe cînd el, care a lucrat toată viața șofer cunoaște doar limba moldovenească de șofer, zice în rusă ”шоферской молдавский”.

Cît despre cinematografe, pentru că oamenii nu reușeau întotdeauna să ajungă la film cînd acesta apărea pentru prima dată la cinematografele Patria, Moscova, Iskra sau Flacăra, deseori aceștia veneau să vadă filmul mai tîrziu la cinematograful Tcacenco. Se amuză cînd își amintește cum se întîlnea cu amicii care au văzut filmul mai devreme și se apucau să povestească, iar el n-avea habar despre film, pentru că abia urma să-l vadă. Cîteodată îi stricau tot cheful de a mai vedea filmul.

„Pentru a ajunge la un film nou-nouț adus în Moldova trebuia să stai la o coadă tare lungă. Primii care vedeau filmele noi erau cei din Comitetul Central al partidului și cei din Ministerul Afacerilor Interne. Toți acești polițiști aveau un club de film și erau primii care vedeau filmele. Abia după asta puteam merge și noi la film. Pentru că noi eram doar muncitori. Sau cum ne ziceau ei ”hoțî”. De parcă ei erau foarte nevinovați, ca și deputații noștri. Păcat că nu am voie să intru în Parlament și să le zic că adevărații hoți în lege ”воры в законе” sunt ei, pentru că ei nu pot fi închiși. Dacă cineva stă la dubă, cum poate să afirme că e hoț în lege?! Acei care nu sunt întemnițați dar fură miliarde, aceia sunt hoți în lege.”

Pentru că Poșta Veche e un cartier muncitoresc, în zilele de lucru, nu se prea arătau filme. În schimb întotdeauna erau filme în zilele de odihnă. Cumpăra gazeta Chișinăul de seară (Вечерний Кишинёв) și era la curent cu tot programul cultural din oraș, știa unde și ce film se va arăta și în dependență de filmul pe care încă nu l-a văzut, acolo mergea. Duminică, după film, pentru că erau tineri mergeau pe jos. Își petrecea soția care trăia pe strada Bender, apoi mergea acasă, în cămin.

Ivan Ivanovici a terminat 8 clase, rîde și zice că în clasa a 9 și a 10 nu el era cel care învăța, dar profesorii învățau de la dînsul. În Uniunea Sovietică era obligatoriu să înveți 10 clase pentru ca apoi să poți merge la universitate. Iar el se întreabă retoric: cum să merg la universitate dacă părinții mei erau analfabeți?! Cînd mă întrebau dacă mi-am făcut temele pentru acasă, întotdeauna ziceam da. Și atunci intervenea fratele mai mare care le zicea părinților să mă întrebe cel puțin tabla înmulțirii. Eu le ziceam, dacă nu știți tabla înmulțirii cum o să știți dacă zic corect sau dacă greșesc?

Întrebat despre cum s-a schimbat Poșta Veche în timp, Ivan Ivanovici zice scurt ca apoi să-și desfășoare povestea mai departe: Acum Poșta Veche e toată în construcții. Pe vremuri nu era așa. Cînd am venit să trăim aici în chirie, am fost nevoit să merg stradă cu stradă, de la casă la casă și să întreb dacă este vreo cameră care se dă în chirie. Cel mai des vedeai case pe pămînt, să  zicem 10 pe 10, dacă în curte era vreo anexă (vremeanka) băteam la ușă și întrebam dacă primesc chiriași. Dacă aveai copil mic era foarte dificil să găsești gazdă, a trebuit să merg așa cîteva week-enduri la rînd ca să găsesc o gazdă. Să stai la gazdă în apartament era foarte scump, cîte 70, 80 de ruble pe lună. Era anul 1978, 1979, salariile erau foarte mici. Așa că trebuia să ne străduim să găsim o gazdă mai ieftină. În vremelnici gazda era 40 sau 30 de ruble. Iar acolo înafară de lumină nu era nimic. Cărbunii tăi, lemnele tale, gazul tău. Era greu, dar am trecut și peste asta. Acum ce, acum totul e construit și totul se vinde. Cum se construiește cum deja se vinde. Dar cine își permite să cumpere aceste apartamente? Și apoi de ce construiesc anume aici?! Pentru că la Poșta Veche pămîntul e ieftin, și în plus spre deosebire de Dumbrava sau alte localități, toate comunicațiile sunt 

trase. Au funcționat și încă funcționează scheme întregi. Cîți au fost mințiți că vor trăi asigurați la un internat sau la o casă de rugăciuni și și-au vîndut casele pentru 1000 de dolari?

În 1983 Ivan Ivanovici primește un cămin de tip familial (malasimeică) și se mută de la Poșta Veche în centru. Trăiește pe strada Sadovaia (actuala str. Mateevici) împreună cu soția și fiica lor într-o singură cameră, fără apă și veceu, timp de 7 ani, apoi în anii 1990 se întoarce cu familia la Poșta Veche. Primesc pe strada Iazului un cămin de tip familial de 30 metri pătrați dar deja cu toate comoditățile. Abia cînd fiica lui Ivan Ivanovici împlinește vîrsta de 20 de ani, ei primesc un apartament cu două camere. Pîna la 20 de ani au trăit toți trei într-o singură cameră.

Iată așa a funcționat puterea sovietică. Dacă acum în democrație, e nevoie peste tot de bani, atunci era nevoie să stai în rînd. Eu am stat 20 de ani în rînd după apartament la baza auto. Și asta era stimulul prin care oamenii erau motivați să rămînă la lucru. Salariul era mic. În schimb pentru cei tineri se oferea cămin la un preț de doar 3 ruble.  În 1975 am început să lucrez. Iar în 1976 eram deja înscris pe listă. După care m-am căsătorit și nu mai puteam să stau la cămin. Și apoi toți ziceau apartamente gratuite. Cum adică gratuite? Noi am lucrat pentru acele apartamente. În loc să primim un salariu decent, primeam un salariu mic, eu aveam 5 ruble pe zi, pe cînd trebuia să primesc 10 sau 15 ruble. Iată ce însemna apartament gratuit. În fiecare lună ni se rețineau bani din salariu, care erau transferați de baza auto la stat. Și nouă ni se părea că primim apartamente gratuite. Era și veceu și baie, pentru noi asta era confort. În sat așa condiții nu existau. Și așa ne țineau precum calul la căruță.